“Mi se părea un lucru normal
ca toate manualele să se deschidă cu fotografia Tovarăşului Nicolae Ceauşescu”
Eu – Zilele trecute ne-am uitat la
imaginile de pe DVD-ul ataşat manualului
de istorie a comunismului în România. Imaginile acelea chiar corespund
realităţii? Tu cum te-ai simţit pe atunci în piele de elev?
Tata -Nu pot spune că am fost chiar nostalgic privind filmul, dar nici
nepăsător amintindu-mi de copilărie. Ca elev de şcoală generală nu conştientizam
îndoctrinarea la care eram supuşi, m-am bucurat când am fost făcut pionier şi
mi se părea un lucru normal ca toate manualele să se deschidă cu fotografia
Tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Altfel,
materiile erau aceleaşi, la fel şi exigenţele profesorilor. Poate elevii erau
ceva mai disciplinaţi.
Eu - Vorbind de disciplină, în zilele noastre elevilor nu le plac uniformele. S-ar părea că uniforma
îţi îngrădeşte libertatea, sau cum spune şi cuvântul: “te uniformizează”. Tu ce
părere ai?
Tata – Pentru mine, uniforma şcolară a fost un lucru firesc. În clasa I purtam
cămaşa pepit (cu nişte carouri foarte mici, are Mircea Vintilă un cântec,
Miruna, în care sunt nişte versuri: “bluză pepit de la Bucur Obor”) şi costumul
de uniformă. Din clasa a II-a, după ce am devenit pionier, au apărut în
garderobă cravata roşie cu tricolor (“am cravata mea, sunt pionier, şi mă
mândresc cu ea, sunt pionier”), cureaua cu cataramă aurie care se vedea că e
totuşi tablă. Pe parcursul săptămânii
purtam două cămăşi: pe cea albă de luni până miercuri şi pe cea pepit de
joi până sâmbătă.
Eu – Şi fetelor ce cămaşă le plăcea mai mult?
Tata – Asta nu ştiu că nu le-am întrebat niciodată. Dar cred că se simţeau bine
în sarafan. Cu bentiţele pe cap nu, pentru că în pauză şi le scoteau.
Eu – Deci ce părere ai despre
uniformă? E bună ea în şcoală sau nu?
Tata – Astăzi gândind ca adult, nu văd uniforma necesară în şcoală. Uniforma
striveşte individualitatea, dar atunci eram mândru de uniforma mea, chiar dacă
vedeam cu surprindere în serialul Arabela că elevii din Cehoslovacia mergeau la
şcoală fară uniformă. Ca să închei cu acest capitol, noi , băieţii, purtam şi
şepci pe care erau trecute iniţialele SG, adică şcoală generală. În traducerea
noastră însemna “sperie gâşte”.
Eu - Să înţeleg că ţi-a plăcut
perioada în care ai fost şcolar J
Tata – Cât eram elev în şcoala generală, nu simţeam că trăiesc în dictatură. Am
avut o copilărie fericită, mă bucuram de cele 10 minute de desene animate de la
7 şi 20 seara, de revistele Pif şi Rahan , de jucăriile de la Romarta Copiilor,
de maşinuţele de fier Matchbox, care nu
se găseau în comerţul socialist şi, fiind mai rare, ne înfierbântau mai abitir
minţile.
Eu - Bănuiesc că şi pe atunci erau
profesori care îţi placeau şi alţii care nu. Nu ai vreo istorioară interesantă
cu profesori? Aşa, vreunul mai şugubăţ.
Tata – Am avut un profesor în liceu care ne preda o materie tehnică, nu mai
ştiu care. Când se enerva pe câte unul dintre noi
ni se adresa cu apelativul “îngeraş”. Aşa i-a rămas porecla. Am fost cu el la
sortatul cartofilor (activitate obişnuită în acele vremuri). Ca să ne îmbărbăteze ne spunea că participăm la o competiţie
sportivă numită Cartofiada, etapa pe depozit. Ironia era la adresa Daciadei,
competiţie sportivă de masă înfiinţată de Ceauşescu.
Eu - Dar istoria, istoria cum era
predată în comunism? Presupun că multe lucruri erau cenzurate.
Tata – Manualul de
istorie ne prezenta ca pe cel mai formidabil popor de pe Pământ. Chiar mă întrebam, cu naivitatea copilului
de clasa a IV-a, ce învăţau oare la
istorie copiii turci, când sute de ani, începând cu Mircea cel Bătrân şi
terminind cu războiul de independenţă din 1877, îi snopisem mereu în bătaie?
În liceu am avut
norocul să îl am ca profesor pe Sorin Theodoru, un om liber (mi-a fost şi
diriginte) care a ştiut să predea istoria dincolo de manual. Ne-a vorbit de
regii României, de partidele politice antebelice, despre Ion Antonescu.
Eu - Era dificil în acele vremuri să îţi
termini studiile liceale şi să mergi la o facultate?
Tata – La facultate era greu. În
generaţia mea (a decreţeilor) concurenţa în şcoală a fost foarte mare. Eram 6-7
clase paralele în acelaşi an. Locurile
în facultăţi erau foarte puţine, aşa că pentru a reuşi, trebuia dusă o luptă
continuă cu ceilalţi şi cu propriile-ţi limite. Dar ca să termini liceul nu era
o problemă. În anii ‘80, învăţământul obligatoriu
ajunsese de 12 clase, aşa că nu elevii aveau probleme în a promova, ci
profesorii care ar fi avut curajul să lase repetenţi. O asemenea infamie ducea
la pedepsirea cu tăierea din salariu sau chiar la mutarea în alte şcoli.
Eu - Şi acum o întrebare de încheiere. Ai ceva de
transmis generaţiilor tinere?
Tata – Lenin avea o
vorbă: “Învăţaţi, învăţaţi şi
iar învăţaţi!”. Dacă nu o citiţi ca pe o lozincă comunistă, pănă la urmă
asta e menirea voastră.
Eu – Mulţumesc pentru timpul acordat 
. E de gragoste. 
( De dragoste nu te poţi ascunde, ea stă undeva în adânc şi vine pe neprins de veste. 
)
Da de
